Amintiri militaresti din R.S.R.

"Primavara vine, ce te caci pe tine?
Ca doar esti om mare! Hai liberare!"

(Cugetare culeasa de pe peretele unei latrine militare)

Grupul de baieti dezorientati, pompos numiti "elevi", si din care se spera ca instructajul militar va modela în urmatoarele câteva luni una din unitatile pe care se baza apararea României, era foarte pestrit. Incepând cu Nae, care trecuse de 30 de ani si care parea si se comporta ca un parinte sfatos care le stie pe toate si terminând cu Sorso care afisa o tinuta si o atitudine demna de soldatul Svejk, proaspetii absolventi de facultate se pregateau de slujirea patriei socialiste.
Desi nu trecusera nici 24 de ore de la încazarmare, zvonurile prapastioase circulau mai abitir ca uleiul de ricin prin intestinele constipate! Speculatia ceaiului saturat de bromura era una din principalele temeri pentru berbeceii tineri care îsi vedeau astfel amenintata, chiar si numai temporar, virilitatea si potenta.
Unul câte unul, sarmanii neinstruiti se peregrinau fara tragere de inima pe la diferitele puncte de transformare fizica si psihica: înregistrarea, tunsul, vizita medicala, însfacarea fara entuziasm a uniformei militare si a bocancilor cazoni care vor gazdui pentru urmatoarele 6 luni trupurile si picioarele în cauza. Cei câtiva ofiteri ai scolii militare se agitau exasperati printre recruti încercând sa creeze un pic de ordine în gloata baltata care misuna fara busola în blânda lumina a soarelui târziu de septembrie. In cele din urma am fost îngramaditi într-o sala lunga, cu ciment pe jos, unde noi, cam o suta de barbati ce formau compania-scoala, vom dormi pe paturi suprapuse, marginite de dulapioare înguste din metal, special desemnate pentru adapostirea celor câteva lucruri mai intime permise de regulamentul militar.
Personal, stiam însa ca soarta va avea grija de mine caci Guta, prietenul si fostul meu coleg de scoala, ajuns acum vajnic locotenent, era prezent la un curs de reciclare în aceasi unitate militara în care ma aflam si eu. Inalt si subtire, fumând cu dezinvoltura tigara de la tigara si vorbind în avalanse de cuvinte pasionate, Guta, sau mai aristocratic-Gioni, era un caracter binecunoscut în unitate prin comportamentul sau rebel si atitudinea lui neconformista din punct de vedere militar.
Cu nonsalanta care îl caracteriza, acesta m-a însfacat de mâna imediat ce am fost îmbracat într-o postura ostaseasca cât de cât decenta si, fara nici o jena, m-a condus prin marea poarta de la intrarea în unitate în directia unei vechi si mizere cârciumi situata dincolo de gardul restrictiv si unde personalul militar îsi petrecea o buna parte de vreme testând atât calitatea diferitelor bauturi spirtoase aflate în stoc cât si rezistenta organismului la acest atac alcoolic. Si, ca în orice oras-garnizoana, inscriptia de pe firma avea prea putina importanta localul fiind cunoscut mai mult dupa numele duios dat de generatiile de ostasi, "La Trei Paduchi".
In lacasul acesta si dupa câteva pahare de vodca, amicul Guta mi-a servit prima lectie reala a vietii militare de elev. "Ba, voua nu au ce sa va faca." a glasuit el cu un surâs între doua fumuri de tigara. Si s-a dovedit ca omul nostru stia ce vorbeste caci, a doua zi, la careul de apel al companiei, acritul maior Ioan, comandantul scolii, a întrebat cu voce mohorâta: "cine a fost elevul care a iesit ieri, fara permis, pe poarta unitatii însotit de un tânar locotenent?". Fara ezitare, si spre surprinderea colegilor, am facut un pas înainte si l-am privit direct si în tacere pe comandant care, dupa îngânarea câtorva dojeni diluate, m-a trimis la locul meu în formatie.
Era prima zi din ciclul de instructie de baza, ciclu care avea ca scop pregatirea noastra în vederea depunerii juramântului militar, pe care numai un soldat, pardon, elev instruit avea voie sa-l depuna.
Fara sa se sinchiseasca nici un pic de principiile democratice, capitanul Costea, comandantul plutonului din care faceam parte si eu, a numit imediat loctiitorul comandantului în persoana lui Nelu S. De altfel un baiat de treaba, acesta poseda în plus marea calitate ca "taticul lui e general maior", dupa dulceaga exprimare a capitanului nostru.
Insirati în ordinea înaltimii, cu perechea de giganti Geanta si Surugiu (supranumiti si "macaralele") drept cap de coloana, plutonul nostru de ageamii se caznea apatic sa învate de la capitanul Costea primele reguli ale conditiei de militar si anume pozitiile de drepti si pe loc repaus. Caci în armata poporului acestea erau cele mai importante realizari educationale urmate, în ordine descrescânda, de mânuirea sopârlei si cântatul de cântece patriotice în timpul marsurilor.
Morisca se pusese astfel în miscare si urmau luni de viata de robot planificat. Sculatul devreme de dimineata, înviorarea în grup si apoi spalatul, micul dejun si curatenia zilnica dupa care urmau orele de studiu si instructia propriu-zisa iar dupa prânzul, servit generos cu surplus de calorii, eram din nou angajati în ocupatii la fel de necesare în actiunea de protectie a tarii. Stingerea timpurie de la ora 9 seara încheia oficial ziua. Singura activitate mai vioaie, asteptata cu anticipatie, era aceea de grupa de serviciu la bucatarie când relaxarea data de curatatul cartofilor, nelipsiti de la masa plina de bunatati a elevului T.R. (termen redus), era jinduita de toti. Din când în când, aceasta monotonie era întrerupta fie de calatorie feroviara cu "nasul", acasa, fie de o aplicatie militara sau de un exercitiu de tragere în tinta supranumita "vaca" la poligon.
Si tot aici am început, în grup, un nou ciclu de învatamânt. Cursurile de Educatie Patriotica si Ostaseasca, sau mai pe scurt EPO, lecturate cu dragalasenie de capitanul, ajuns mai apoi maiorul Chiper, au fost pilonul principal pe care se sprijinea remodelarea noastra din caluti naravasi în boi buni de tras la jug. Caci se pare ca toti anii de gradinita, scoala si universitate de care am avut parte pâna la acea data nu erau suficienti pentru complecta noastra transformare în oameni de încredere. Era nevoie ca vocea blajino-chitaita a maiorul Chiper sa ne aduca pe linia de plutire morala necesara aparatorilor Republicii Socialiste Române. Iar întrebarea presanta în preocuparea fiecaruia dintre noi nu era ce poti face tu pentru patrie si nici macar ce poate face patria pentru tine ci mult mai banalul ce putem face pentru chiulul personal?
Si cum imaginatia tinereasca si plina de avânt creator nu pot fi tinute în frâul rigid al canoanelor militare, consecinta a fost aparitia unei întreagi pleiade de raspunsuri practice. Incepând cu simpla dar foarte populara supra alimentare cu bauturi spirtoase si terminând cu cerebralul dar mult mai restrictivul joc de bridge, baietii nostri abordau cu intensitate metode de accelerare a trecerii timpului. In plus, pentru cei care aveau simtul umorului dezvoltat si îndrageau o gluma buna, zilele serviciului militar puteau sa dea deplina satisfactie caci hazul, voluntar sau involuntar, exista mai peste tot. Tot ce aveai de facut era sa-l identifici. Iar aceasta operatie era usurata mult de unii dintre colegii mai înclinati spre bascalie.
Un astfel de exemplar era simpaticul nostru Galan, un tânar negricios si mucalit, afisând o mustata bine crescuta ce putea concura în aceasi clasa numai cu smocul stufos abordat de Mihai, elevul însarcinat cu magazia unitatii si care preschimbase numele în renume raspunzând acum la porecla Mustata-Magazie! Dar revenind la Galan, el este acela care a îmbogatit arsenalul miscarilor militare prin conceperea acelui "târâs pe spate" special inventat de el contra desantului aerian. Si tot dumnealui este cel ce a exemplificat în mod magistral la ora de Educatie Patriotica si Ostaseasca contributia comunistului Ilie Nastase la gloria tarii noastre, România.
Nu pot sa-l trec cu vederea pe bucuresteanul Viky, sau Victor, un baiat descurcaret care reusea sa traga mai toata spuza pe turtele lui si care, la cantina, avea obiceiul sa scuipe în farfuria cu portia cea mai mare pentru a fi sigur ca nimeni altul decât el nu se va înfrupta din ea. Acest fel de actiuni nu faceau decât sa atraga protestele suparate ale celor din plutonul timisorean, banateni grijulii si respectuosi cu toate cele dar mai ales cu bucatele zilnice.
Si uite asa, 6 luni de zile, timpul a curs monoton si nevinovat, pentru noi, cei ce învatam sa pastram cu strasnicie marile secrete militare în care eram împartasiti, care mânuiam din ce în ce mai bine matura si "sopârla", înecand instinctele melancolice în sticle de vodca si vin depozitate apoi pe furis, goale, prin canalele unitatii.
Iar acum, dupa multe decenii de la aceste evenimente, cea ce a ramas este petecul de amintire al tineretii trecute si nostalgia ca "liberarea" nu a adus nimic din bogatia si linistea sufleteasca pe care ne-o promitea. Doar, din când în când, un crâmpei de melodie marsaluitoare ne mai atinge creierul îmbatrânit, îndreptându-ne spatele în pozitia de "drepti" si, cu atentia încordata, asteptam parca vocea comandantul de pluton sa ordone "cu cântec înainte mars" ca sa putem, tarându-ne picoarele, fredona încet, încet "Noi ne-am nascut, si am crescut, cu dragoste de tara…….."